Pivniţele Sucevei

Arhiva urbei
Pivniţele Sucevei
La puţin timp după numirea sa ca guvernator militar al Bucovinei, generalul austriac Karl Freiherr von Enzenberg, un bun cunoscător al limbii şi obiceiurilor românilor, care a dispus în anul 1779 efectuarea unui recensământ al populaţiei pentru a stabili numărul exact al locuitorilor impozabili, remarca într-un memoriu adresat Curţii de la Viena faptul că oraşul Suceava dispunea de “vreo sută din cele mai preţioase pivniţe boltite”. După mai bine de două secole arhitectura urbană din jurul vechiului centru istoric al Sucevei (marcat de Biserica Sf. Gheorghe - Mirăuţi, fosta Mitropolie a Ţării Moldovei, Curtea Domnească şi Biserica Sf. Dumitru cu Turnul Lăpuşneanu), îngloba încă în structura sa subterană o serie de pivniţe construite în perioada medievală.

· Oraşul subteran

Cea mai întinsă reţea de pivniţe din piatră cunoscută în Moldova, un adevărat oraş subteran, configurată în sec. XVI-XVII, când Suceava a cunoscut o intensă activitate comercială care a adus prosperitate economică şi a stimulat construcţiile durabile din piatră, a fost utilizată parţial până în cea de-a doua jumătate a sec. XX. Pivniţele cu boltă erau încă folosite în anii ’60 - ’70 ca spaţii de depozitare pentru locuinţele, atelierele meşteşugăreşti, dughenele şi magazinele din zonă. Crama veche (în care erau folosite în loc de mese butoaie cu blaturi din scândură), care se afla în apropierea fostului imobil în care, între anii 1860-1895, au funcţionat atât primăria cât şi gimnaziul oraşului (ulterior Şcoala generală nr. 2, astăzi corpul vechi al Liceului de Arte Plastice “Ciprian Porumbescu”), se întindea în câteva astfel de galerii ramificate. Modificarea compoziţiei urbanistice a zonei centrale, de la începutul anilor ’60, a afectat partea sudică a centrului vechi pentru configurarea Pieţei “23 August” (“22 Decembrie”). Pentru construirea blocurilor care creează către această piaţă un front continuu de cca. 200 m, imobile în care au fost instalate iniţial Restaurantul “Bucureşti”, Farmacia nr. 1, OJT-ul, etc., au fost afectate mai multe pivniţe boltite semicilindric (într-una dintre ele a fost amenajată Crama “Vânătorul”) fiind excavată o reţea (aşa cum remarcă Emil-Ioan Emandi şi Mihai-Ştefan Ceauşu într-un studiu intitulat “Contribuţii de morfologie urbană la cunoaşterea istoriei oraşului Suceava 1388-1988”) “cu ramificaţii întinse spre Casa de Cultură, pe travee perpendiculare pe str. Ştefan cel Mare dar şi paralele cu axul străzii”. La începutul anilor ’60, când frecventam ca elev Şcoala generală nr. 2, nu puteam evita trecerea prin zona acestor lucrări, care scoteau la iveală, în urma demolărilor, bolţile de piatră ale galeriilor. Printre orăşeni, fie ei copii sau maturi, circula vorba că pivniţele respective făceau legătura cu “tunelul lui Ştefan cel Mare”, care, potrivit legendei, mergea până la Cetatea de Scaun. În cartea sa de amintiri intitulată “Fotografii povestite” J.E. Roşu spune şi el că “sub clădirile de pe Strada Mare, pe lângă Biserica Sf. Dumitru şi sub strada care mergea la Biserica Armenească erau beciuri suprapuse prin care se putea merge din unul în altul”. “Dacă te rătăceai - continuă el supus mirajului aceloraşi vorbe de care pomeneam - nu mai aveai nici o şansă să ajungi la lumina zilei. Legendele spun să aceste beciuri au fost construite prin secţionarea unui tunel care făcea legătura cu Cetatea mare şi o cetate de pe dealul dinspre Şcheia”. În realitate era vorba de construcţii care s-au realizat ca urmare a lărgirii şi intensificării schimburilor comerciale din perioada în care, ca oraş-capitală cu dreptul de depozit, Suceava impunea ca toate mărfurile care se vehiculau în Moldova să treacă în mod obligatoriu prin urbe. Casele erau prevăzute cu pivniţe pentru depozitarea şi comercializarea mărfurilor, iar între primii interesaţi de deţinerea unor astfel de proprietăţi care “urmăreau desfacerea produselor moşiilor sale pe piaţa orăşenească” a fost Mitropolia Sucevei. Un document din anul 1564 pomeneşte faptul că Ştefan Tomşa “întăreşte mănăstirii Sf. Ilie stăpânirea asupra unei pivniţe” în Suceava. În anul 1623, fiii fostului vistiernic Nicoară Prăjescu (cel care a renovat în anii 1610-1611 Biserica Sf. Nicolae) dăruiau spre folosul mănăstirii din Solca “casele lor ce au avut ei în târgul Suceava pe uliţa Armenească şi cu pivniţă de piatră”. Când domnitorul Miron Barnovschi dăruia şi el, în anul 1627, Mitropoliei Sucevei propria sa casă (imobilul cunoscut sub numele de Hanul Domnesc, în care funcţionează astăzi Secţia de Etnografie a Complexului Muzeal Bucovina, casă pe care Barnovschi o cumpărase de la boierul Ionaşcu şi de la soţia acestuia, nepoata logofătului Iurcu Mariţanul, “cu 80 taleri de argint”) stipula că aceasta avea o pivniţă de zid “unde să se vândă vin, rachiu şi altele fără dobândă şi vămuire”. În afară de pivniţele Mitropoliei (pe care cei care le luau în arendă erau scutiţi de o serie de dări având în schimb obligaţia de a furniza “unt de lemn, tămâie şi ceară după obicei”) mai stăpâneau pivniţe în vatra oraşului şi alte biserici şi mănăstiri. Aşa cum conchid autorii studiului amintit “trebuie să presupunem că o însemnată parte din marele număr de pivniţe construite la Suceava, aflate în stăpânirea mănăstirilor, negustorilor şi boierilor au ţinut loc de cărciumi”. În hotarnica din anul 1768 locuitorii urbei arătau că “în timpurile de odinioară, atunci când oraşul Suceava era încă în floare, boierii aveau casele şi pivniţele lor de piatră”. Diferite documente hotarnice din sec. al XVIII-lea amitesc de “pivniţe risipite” care-au fost înstrăinate prin vânzare sau donaţie; aflăm astfel de pivniţa Ţâcăi, de cea a lui Barbălată sau de “pivniţa dumnealui vornicului Balşe”, ori de Nastasia Şătrăreasă, care, împreună cu fiul ei, vinde negustorului Constantin Pantazi “un loc de casă cu pivniţă în Uliţa Crimca”. Imobilele construite după marile incendii din anii 1852, 1853 şi 1854 (cel din urmă a distrus cca. 1/3 din centrul vechii Suceve) au păstrat şi au înglobat această structură subterană de beciuri boltite care şi-au prelungit astfel utilitatea. Aşa că vechiul “Otel Moldavia” din preajma Curţii Domneşti, hanul “La trei coroane” (ulterior “Casa Bucovineană”) sau Hanul Capri (Hotelul Langher) dispuneau de pivniţe cu câte două travee boltite semicilindric. O parte din aceste pivniţe, neîngrijite şi supuse infiltraţiilor de apă, au devenit impracticabile şi s-au soldat în final cu prăbuşirea bolţilor, aşa cum s-a întâmplat în anul 1977 în faţa Bisericii Sf. Dumitru. Altele au rezistat şi au putut funcţiona datorită sistemului de răsuflători practicate în grosimea zidurilor, care asigura ventilaţia păstrând interiorul uscat, până la începutul anilor ’80. Cel puţin una din încăperile boltite de suprafaţă de la una din pivniţele Hotelului Langer (imobil ridicat în anul 1808 de negustorul armean Capri, cu planşee în boltă, pridvoare spre curtea interioară, care suprapunea parţial o pivniţă medievală cu boltă semicilindrică, pe două nivele, cu o adâncime de 23 m faţă de nivelul de călcare), unde a funcţionat unitatea centrală “Aprozar”, a fost folosită până la demolarea clădirii (1982) ca depozit de marfă.

· Un spaţiu sărăcit de orice încărcătură sentimentală

Aşa cum subliniază cei doi autori ai studiului amintit, “centrul vechi al Sucevei a fost condamnat şi din păcate executat în totalitate”. Ansamblul urban din zona centrală (cu o textură moştenită din perioada medievală prelungită până în epoca modernă), cu o arhitectură inconfundabilă, care a deservit câteva generaţii, un “centru urban plin de farmec” al cărui caracter era definit de un amestec de stiluri arhitecturale (de la cel bizantin, gotic şi renascentist, până la cel neoclasic şi ecletic din perioada secolului al XIX - lea) a fost demolat în anii în care politica agresivă de modernizare prevedea distrugerea a 39 de oraşe cu cartierele lor istorice. Această “politică barbară de sistematizare”, aplicată în Suceava cu precădere în anii ’80, a dus la ştergerea pentru totdeauna din peisajul urban a unor clădiri de secol XIX şi pivniţe de secol XVI-XVII “care au constituit în permanenţă fala oraşului”. “În locul vechii arhitecturi - spun autorii lucrării într-un text de final „în loc de concluzii”, intitulat “Să nu dărâmi, dacă nu ştii să zideşti” - ce îngloba vechea structură subterană a oraşului a apărut o nouă arhitectură care de fapt nu este supusă nici unei legi a continuităţii istorice; o arhitectură nouă, după cum nouă este şi starea sufletească. Rupt de tradiţie, pentru mulţi, azi, centrul civic, care a înlocuit vechiul centru istoric al Sucevei, se înfăţişează mai artificial ca oricând, mai cenuşiu şi mai nou ca niciodată, nimicind în fond orice posibilitate de supravieţuire a istoriei şi a naturii”. Un spaţiu sărăcit de orice încărcătură sentimentală.


Din Registrul funciar din anul 1785

Registrul funciar din anul 1785 consemnează, numai în zona comercială a oraşului, cca. 40 de pivniţe. Potrivit acestui registru de delimitare a proprietăţilor, în Suceava anilor 1782-1785, pivniţele erau grupate pe următoarele uliţe: Uliţa Poni (unde Ştefan Zota moştenea o casă cu două beciuri părăsite aflate sub stradă, Constantin Balş, care cumpărase de la Nicolae Pădure, cu 650 de florini, o pivniţă veche zidită din piatră, Ioniţă Başotă, care cumpărase de la Toader Călian o dugheană cu pivniţă), Uliţa Mare (unde Iordachi Cantacuzino poseda o casă veche cu beci cu boltă, Ion Capri şi Petru Cheşcu, care moşteniseră fiecare câte o casă cu pivniţă, Cârstea Tăbăcar şi Safta Pădure, care moşteniseră şi ei câte o pivniţă cu boltă, Ioniţă Foti, care cumpărase o casă cu o pivniţă risipită), uliţa cu casele de la Sf. Dumitru şi din piaţă (unde Gh. Tupilat şi Maria Buşăloaia deţineau câte o pivniţă risipită, Maria Vitoaia şi Ioniţă Foti care moşteneau fiecare câte o pivniţă veche), Uliţa Armenească (unde sunt enumeraţi ca proprietari de case şi pivniţe Toma Bogdan, Grigore Găină, Axenti Moise, Ariton Pruncul, Ioan Saul, Ion Capri). În acelaşi perimetru mai sunt consemnate pivniţe aparţinând Mitropoliei, Episcopiei din Rădăuţi şi mănăstirilor Burdujeni, Dragomirna, Ilişeşti şi Solca.