Pieţe, târguri şi oboare medievale

Profil urban
Pieţe, târguri şi oboare
Piaţa, fie că este vorba de locul acela deschis şi întins, către care converg şi în care se întâlnesc şi se întretaie mai multe artere de circulaţie, sau locul în care activităţile comerciale se desfăşoară într-un perimetru amenajat, constituie un punct de focalizare şi un reper pentru oricare comunitate.

“Inima târgului”

Evoluţia Sucevei de la rural la urban, proces treptat şi îndelungat, care poate fi încadrat între sfârşitul secolului al XIII-lea şi prima jumătate a sec. al XIV-lea, este legată şi de concentrarea locuirii în zona funcţională a aşezării, zonă care s-a format în jurul Casei Domneşti (pe care a construit-o Petru I Muşat, când a mutat capitala Moldovei de la Siret la Suceava, casă construită din lemn, care a constituit nucleul Curţii Domneşti), în jurul căreia s-au grupat casele boiereşti şi s-a configurat apoi un perimetru destinat schimburilor comerciale, care s-a extins şi s-a ramificat către uliţele pe care s-au aşezat negustorii şi practicanţii diverselor meşteşuguri (olari, fierari, cojocari, blănari, etc.). Menţionată documentar ca aşezare urbană încă de la sfârşitul sec. al XIV- lea (cea mai veche menţiune datată în care apare numele Sucevei, “u gorodea Soceavea”, este un act al lui Petru I Muşat, din 10 februarie 1388, care priveşte un împrumut pe care i-l ceruse regele Poloniei) Suceava, care avea deja statutul unui centru politic şi administrativ, s-a închegat la intersecţia unor căi circulate şi a devenit un punct obligatoriu de trecere pentru toate mărfurile tranzitate sau comercializate pe teritoriul Ţării Moldovei. Configuraţia aşezării a evoluat în veacurile care-au urmat şi, în zona cu funcţie de târg, “inima târgului” cum i s-a spus, s-au diferenţiat câteva nuclee principale: “piaţa mare” sau “târgul de jos”, de pe drumul de tranzit al Liovului, perimetru cunoscut ulterior ca “târgul vechi”, unul din cele mai vechi locuri de schimb periodic, ca şi “târgul boilor” sau “târgul de vite” (care cobora, pe uliţele pe care se aflau “meserniţele şi trunchiurile ce taie şi vându carne”, spre albia râului Suceava, către locul de întâlnire cu Pârâul Târgului sau Cetăţii - sau cum i s-a mai spus, începând cu cel de-al doilea deceniu al sec. al XIX -lea, Cacaina - acolo unde se sacrificau animalele), “târgul de peşte” şi “târgul de sus” (menţionat cu acest nume din sec. al XVIII-lea, localizat în zona bisericii armeneşti Sf. Cruce, zonă care s-a extins mai târziu înglobând şi “târgul de peşte” şi-n care s-au constituit apoi pieţele de fructe, de cereale şi de lemne).

“Târgul de jos” şi “târgul de sus”

Semnificativ este faptul că nucleul “pieţei mari”, care datează de la începutul sec. al XV-lea, s-a păstrat în linii generale până în ziua de astăzi. Cele două denumiri, “târgul de jos” (cel vechi) şi “târgul de sus” (cel nou), care s-au întrebuinţat paralel (aşa cum subliniază Emil-Ioan Emandi şi Mihai-Ştefan Ceauşu, autorii lucrării “Contribuţii de morfologie urbană la cunoaşterea istoriei oraşului Suceava 1388-1988”) “marcau atât partea veche şi cea nouă a oraşului cât şi, în egală măsură, piaţa nouă alături de cea veche”. Dacă locuinţele-atelier semnalate la începutul sec. al XV-lea erau situate de regulă în marginea pieţei, amplasarea dughenelor şi a caselor breslelor meşteşugăreşti s-a făcut în zona centrală, de preferinţă în piaţa sau „târgul de jos” şi în „târgul de sus”.
În secolele XVI-XVII, când oraşul a cunoscut o intensă activitate comercială, s-a configurat în Suceava cea mai întinsă reţea de pivniţe din piatră din Moldova. La puţin timp după ce teritoriul a intrat sub stăpânire habsburgică, guvernatorul militar al Bucovinei, generalul Karl von Enzenberg, care a dispus efectuarea unui recensământ al populaţiei pentru a stabili exact numărul locuitorilor impozabili (1779), semnala, într-un memoriu adresat Curţii de la Viena, existenţa la Suceava a “vreo sută din cele mai preţioase pivniţe boltite”.
În anul 1786, prin „ordonanţă gubernială”, Suceava este ridicată la rangul de oraş comercial liber, introducându-se totodată magistratul ca formă politico-administrativă. Negoţul, care se desfăşura în târgurile săptămânale (deşi în trecut Suceava avusese 4 târguri anuale, care se ţineau de Anul Nou, la sărbătoarea celor 40 de mucenici, de Rusalii şi de Sf. Dumitru, privilegiul de a ţine din nou târg anual fiind acordat de stăpânirea austriacă abia din anul 1815) era destul de intens, pe lângă comerţul cu vite desfăcându-se însemnate cantităţi de mărfuri alimentare şi meşteşugăreşti. Aşa cum rezultă dintr-un Raport al Guvernământului Galiţiei (din 23 noiembrie 1814) adresat împăratului, consiliul municipal a hotărât să acorde ca loc pentru târgul anual aşa numitul „Târg al vitelor din oraş...în apropiere de pârâul Arenilor, cu cinci fântâni pentru adăpatul vitelor şi pentru trebuinţele omeneşti, având o suprafaţă de 19 până la 20 iugăre pe care pot sta 10.000-15.000 de vite”.

Piaţa de cereale, piaţa birjarilor, târgul de scânduri…

Saltul demografic înregistrat către sfârşitul sec. al XIX-lea a avut consecinţe majore şi asupra structurii urbane. De remarcat faptul că oraşul Suceava a fost legat de Gara Iţcani printr-o linie ferată construită între anii 1893-1896. Într-un plan al oraşului, realizat după o hartă care conturează aşezarea, sunt marcate „piaţa de cereale”, „piaţa de legume”, „piaţa cărăuşilor” sau „birjarilor” („Fiaker platz”), „piaţa vitelor”, a „fructelor” şi „piaţa lemnului”, iar un plan din anul 1907 relevă o configuraţie urbană în jurul următoarelor pieţe: „piaţa de fructe”, „piaţa de cereale” (fostul “târg de sus”), „piaţa olarilor”, „piaţa mică” şi „piaţa principală” (fostul “târg de jos”), „piaţa legumelor” (fostul “târg de peşte”) şi „piaţa birjelor”. „Târgul de vite”, oborul, a fost mutat la sfârşitul sec. al XIX-lea în zona Arenilor (linia ferată urbană - inaugurată la 1 iulie 1898, care a funcţionat vreme de 18 ani până când, în faţa ofensivei ruseşti din vara anului 1916, austriecii au distrus podul de lemn peste râul Suceava şi au demontat-o - pornea din Iţcani, traversa răul şi se oprea în preajma oborului de vite), iar „meserniţele” (măcelăriile) din apropierea Bisericii Mirăuţi s-au grupat în zona Şipotului. Ceva mai târziu, în anii 1925-26, unele pieţe au dispărut din pricina ofensivei constructive. Revista interbelică “Crainicul Cetăţii” pomeneşte despre existenţa unui “târg de scânduri”, un târg organizat în zilele de joi, în care lipsesc mijlocitorii, şi unde “muntenii îşi înşiră căruţele, după felul şi înfăţişarea mărfii, şi-şi aşteaptă muşterii”, iar “cei de la şes vin şi cumpără ceeace le trebue”.
De la începutul deceniului şase al secolului trecut, când s-a elaborat un plan de sistematizare urbană şi au început demolările masive, înfăţişarea Sucevei, cu tot cu pieţele ei, s-a modificat şi a evoluat treptat până la configuraţia de astăzi. Pieţele Sucevei, fie că au fost, aşa cum spuneam, perimetre mai largi, situate la întretăierea căilor de comunicaţie, fie locuri în care pulsa viaţa comercială a urbei, fie că s-au numit Piaţa Mare, Piaţa de peşte, Piaţa femeilor, Piaţa Cazarmei sau Piaţa Carol, ori mai târziu, aşa cum au cerut împrejurările, Piaţa Malinovski, Piaţa 23 August sau Piaţa 22 Decembrie, au marcat istoria oraşului.


Rânduiala târgurilor

Încă din anul 1761 un document indica locurile unde trebuiau să stea “carele cu făină sau cu alte legume”, iar un înscris al Bisericii Sf. Dumitru, din anul 1792, arăta, referindu-se la “piaţa târgului vechi”, că lăcaşul de cult era interesat de concentrarea şi dezvoltarea în apropiere a activităţii comerciale: “Pentru rânduiala aşezării tuturor breslelor care la ce loc a târgului să fie, şi ca să nu se facă iarmaroacele pe afară ci în vatra târgului aproape de biserică…şi pentru ca să dea târgoveţii 30 ocă ciară la această biserică fiştecare”. S-a consemnat şi faptul că şi „târgul de sus” era o zonă de intensă activitate comercială: “S-au pus piatră peste uliţă, în preajma altii pietre…din gios de crăcima dumisale vornicului Balşu, denaintea unii pivniţi răsâpită, ce se numeşte a Ţîcăi. Şi de acolo în gios, pe uliţa târgului…în dosul dughenilor din capul târgului, de unde s-au pus piatră până în dughiana lui Aron jâdovul, pe amândouă părţile târgului, unde s-au pus şi acolo, în răspântie stâlpu de peatră”.


Suceava, „un centru pentru întreg comerţul oriental”

În economia localităţii, comerţul a avut un loc preponderent, termenul generic de <> definind un centru de schimb de mărfuri prin excelenţă. “Dintr’un târguşor mic - scrie Victor Morariu în <> - se făcuse cu vremea o capitală mare, dintr’o trecătoare de mărfuri şi negustori, Suceava ajunsese să fie un centru pentru întreg comerţul oriental. Aici se afla vama principală a Moldovei şi depozite mari de diferite mărfuri aduse din Veneţia, Grecia, Polonia, Turcia până şi din Asia”. “Case mari de piatră - ne spune el în continuare - cu două rânduri, erau pe atunci în Suceava şi în ele locuiau acei negustori cari, călătorind prin toate ţările, aduceau şi aşezau aici bogăţii multe şi frumoase. Din faţă, în rândul de jos al caselor, se aflau dughenile cu tarabe de lemn de stejar şi legate cu fier, pe când în fund şi în pivniţele mari, din cari unele mai sunt şi astăzi în centrul oraşului, erau magaziile…”.

Cârciumi şi hanuri în Suceava anului 1871

Profil urban
Cârciumi şi hanuri în Suceava anului 1871

„Otelul” Langer

Han vechi

Când polizeifeldwebel-ul (plutonierul de poliţie) Moczarski punea, ca urmare a “onoratului ordin din 22 mai, nr. 951…în modul cel mai devotat în faţa onoratei conduceri” a Primăriei Suceava, lista cu “situaţia încheiată a cârciumilor şi hanurilor existente” în urbe la data de 8 iunie 1871, aceasta cuprindea nu mai puţin de 76 de “locante”. Răspândite pe toată suprafaţa oraşului, din pieţele şi de pe străzile principale, până pe uliţele lăturalnice sau pe cele ale mahalalelor mărginaşe, cârciumile şi hanurile Sucevei configurează o veritabilă hartă a economiei locale. În anul 1871, în care primarului Josef Kreuz i-a succedat în funcţie noul ales al urbei, Ferdinand Strak, oraşul (când întregul district al Sucevei - potrivit datelor recensământului din 31 decembrie 1869, atunci când Bucovina a înregistrat un număr total de 511.964 de locuitori în cele 7 oraşe, 8 târguri şi 334 de sate - număra 69.023 de suflete) avea, după ce se confruntase cu epidemia de holeră care a lovit Bucovina cu câţiva ani în urmă (1866), sub 10.000 de locuitori.

• “Suceava să fie în rândul celorlalte oraşe din monarhie sub aspect edilitar”

Încă înainte de a dispune de un regulament de sistematizare urbană (primul regulament de sistematizare a oraşelor din Bucovina a fost elaborat în anul 1874), Suceava, care până la marile incendii din anii 1848 -1852-1854 (cel din urmă distrugând aproape o treime din perimetrul central al oraşului) avea un profil de construcţie în care predominau casele-parter (în majoritate construite din lemn, tencuite cu lut şi formate, de regulă, dintr-o singură încăpere), a început să se transforme. Ca urmare a incendiilor şi a cerinţei autorităţilor locale ca “Suceava să fie în rândul celorlalte oraşe din monarhie sub aspect edilitar”, nu s-a mai admis în zona centrală decât ridicarea unor construcţii din cărămidă şi piatră, iar “inginerul ţinutal”, din cadrul “Oficiului de construcţii” de la Cernăuţi, aviza şi elabora planurile de clădiri şi devizele de materiale. Din anul 1857 s-a instituit şi o comisie locală provincială, care verifica anual casele din oraş în privinţa aspectului constructiv şi al potenţialului pericol de incendiu (de remarcat faptul că Suceava dispunea de o formă de organizare a pompierilor şi de un regulament de stingere a incendiilor încă din anul 1838). Cadastrul anului 1856 înregistra un număr de 1046 de case, din care numai 602 erau construite din piatră, dar, în anii care au urmat, numărul acestora a crescut simţitor. În zona centrală a oraşului nici nu se mai aprobau lucrări de construcţie sub valoarea de 100 de florini (pentru comparaţie, o casă spre periferie era evaluată, în anii de care vorbim, la 10 - 15 florini, iar una la marginea extremă a oraşului ajungea la 2 - 4 florini).

• De la crâşmele cu o singură încăpere, în care proprietarul era şi cârciumar, la marile hanuri cu cârciumă şi ospătărie, cu arendaşi şi cu cârciumari şi hangii tocmiţi cu plată

Aşa că, potrivit listei întocmite de devotatul slujbaş Moczarski, zona centrală era împânzită de hanuri şi cârciumi, care, dacă ţinem cont de preţul terenului (în perimetrul central un loc de casă costa - conform datelor existente din anul 1873 - cca. 200 de florini) şi al imobilului (în funcţie de materialele de construcţie şi de numărul de încăperi), reprezentau valori serioase. Moczarski, care caligrafiază scrupulos numele şi prenumele cârciumarului proprietar, numărul casei, denumirea uliţei şi a cartierului, numele şi prenumele hangiului sau al arendaşului, descrierea localului de cârciumă şi a “volumului în care meseria se practică”, precum şi cât se plăteşte anual ca arendă, nu a consemnat, din păcate, şi denumirile, cu siguranţă pitoreşti, ale acestor localuri. Doar două dintre ele apar nominalizate (la poziţiile 19 şi 30 din această listă), “Hotel de Bukovina” şi “Shankhaus <>” (Cârciuma “La cornul de cerb”), prima situată pe Strada Transilvaniei, iar cea de-a doua pe Uliţa Crucii, dar alte documente, inclusiv presa vremii, pomenesc, numai în piaţa principală a oraşului, numele câtorva localuri cu renume: “La Cerbul de Aur”, “La Trei Coroane”, “La Şapte draci”, “Craiul Negru”, “Hanul Langer” şi “Hotelul Moldavia”, sau, în latura nordică a pieţei, “La Para de Aur”. Aparţinând germanilor, armenilor şi evreilor, mai puţin românilor (din cele 76 de locante enumerate doar câteva aveau proprietari cu nume românesc), cârciumile, de la cele mici şi modeste (în care proprietarul era şi cârciumar), care dispuneau doar de o singură încăpere (precum cea a lui Gittel Strohminger de pe Uliţa Mică a oraşului, cea a lui Kalman Hausfater din Uliţa Ţigănească sau cea a lui David Kohn de pe Uliţa Găină), la cele care aveau şi câte-o pivniţă (a lui Freide Lauber, de pe Strada Imperială) sau câte-o “cameră laterală” (ca cea arendată, pe Strada Imperială, de Eising Klinghofer de la moştenitorii lui Leiser Rozenfeld), ori care erau prevăzute şi cu câte-o “cameră de locuit” (Cipra Weinbach din Uliţa Burdujenilor, sau Kalman Rozenhek şi Ester Wagner, care aveau câte-o crâşmă în Piaţa de Alimente), la localurile pe care proprietarii le-au „arendat pe bani buni” (Chaja Hausirer şi-a arendat cârciuma din Uliţa Mare, cu pivniţă, bucătărie şi cameră de locuit, lui Berel Sommer, Gittel Gussubel i-a arendat lui Feibisch Korner, care-l avea cârciumar pe Feibisch Feinewitz, crâşma din Piaţa de Alimente), sau în care aveau “cârciumari salariaţi” sau “procentuali“ (Iakob Gewolb ţinea în Strada Transilvaniei, cu cârcimar plătit, o cârciumă “cu pivniţă, grajd şi şopron deschis, cu cameră de locuit şi două camere de hotel”) şi până la hanurile, mai mici (ca cel cu cârciumă şi ospătărie al lui Henrich Brulikovski din Uliţa Capri, cu “o cameră de cârciumă, 2 odăi de han, o pivniţă, un grajd şi un şopron”, sau cel pe care urmaşii lui Andrei Romaşcan l-au dat în arendă lui Mendel Eisenberg, care, cu cârciumarul plătit Sussel Schoechter, exploata imobilul cu “două camere de cârciumă, 4 odăi de han, grajd şi şopron”), sau mai mari şi impunătoare (ca cel al lui Hersch Langer din Strada Transilvaniei, cu “cameră de cârciumă, sală de biliard, 12 odăi de han, 3 camere de locuit, grajd pentru 24 de cai, un şopron pentru trăsuri închis şi unul deschis şi mai multe pivniţe”, sau cel de pe aceeaşi stradă, al lui Berel Perker, unde era cârciumar procentual Ienkel Leib Schwerdberg, iar hangiu Emanuel Finkler, han cu “o cameră de cârciumă şi cafenea la parter, cu grajd şi şopron deschis şi 7 camere la etaj”) aduceau cu siguranţă profit. Profit care s-a reflectat şi edilitar în următoarea etapă de dezvoltare a oraşului.
Tiberiu COSOVAN / coso@monitorulsv.ro


Cârciumi şi hanuri cu pivniţe din piatră

Multe din cârciumile şi hanurile Sucevei, îndeosebi cele din zona centrală, din vechea vatră a târgului, erau construite pe vechile pivniţe boltite, care alcătuiau împreună cea mai întinsă reţea de pivniţe de piatră din Moldova, un adevărat oraş subteran, care s-a configurat în sec. XVI-XVII, când Suceava a cunoscut o intensă activitate comercială ce a adus prosperitate economică şi a stimulat construcţiile zidite. La puţin timp după numirea sa ca guvernator militar al Bucovinei, generalul austriac Karl von Enzenberg a dispus, în anul 1779, efectuarea unui recensământ al populaţiei pentru a stabili numărul exact al locuitorilor impozabili, consemnând, într-un memoriu adresat Curţii de la Viena, faptul că oraşul Suceava dispunea de “vreo sută din cele mai preţioase pivniţe boltite”. Imobilele construite după marile incendii din anii 1848, 1853 şi 1854 au păstrat şi au înglobat această structură subterană de beciuri boltite care şi-au prelungit astfel utilitatea. Spre exemplu, vechiul “Otel Moldavia” din preajma Curţii Domneşti, Hanul “La Trei Coroane” sau Hanul Capri („Otelul” Langer, imobil ridicat în anul 1808 de negustorul armean Capri, cu planşee în boltă, pridvoare spre curtea interioară, care suprapunea parţial o pivniţă medievală cu boltă) dispuneau de pivniţe cu câte două

Muşterii la terasă

travee boltite semicilindric.


O parte din pivniţe s-au prăbuşit din cauza infiltraţiilor de apă

O parte din aceste pivniţe, neîngrijite şi supuse infiltraţiilor de apă, au devenit impracticabile şi s-au soldat în final cu prăbuşirea bolţilor, aşa cum s-a întâmplat în anul 1977 în faţa Bisericii Sf. Dumitru. Altele au rezistat şi au putut funcţiona datorită sistemului de răsuflători practicate în grosimea zidurilor, care asigura ventilaţia păstrând interiorul uscat, până la începutul anilor ’80. Cel puţin una din încăperile boltite de suprafaţă de la una din pivniţele Hotelului Langer (imobil ridicat în anul 1808 de negustorul armean Capri, cu planşee în boltă, pridvoare spre curtea interioară, care suprapunea parţial o pivniţă medievală cu boltă semicilindrică, pe două nivele, cu o adâncime de 23 m faţă de nivelul de călcare), unde a funcţionat unitatea centrală “Aprozar”, a fost folosită până la demolarea clădirii (1982) ca depozit de marfă.

Turnurile medievale ale Sucevei

Siluete urbane
Turnurile medievale ale Sucevei

Turnul Roşu

Turnul clopotniţă de la Biserica Sf. Cruce

Cerul Sucevei, senin sau învolburat, se sprijină de veacuri pe câteva turnuri. Dacă primul turn de piatră care a împuns cerul aşezării (turnul-locuinţă al Curţii Domneşti, construit la sfârşitul secolului al XIV-lea, în anii domniei lui Petru I Muşatinul, turn care îndeplinea şi funcţiile de apărare şi reprezentare până în cea de-a doua jumătate a sec. al XV-lea, când a devenit inutilizabil ca urmare a distrugerilor provocate ansamblului arhitectural al Curţii Domneşti de incendiul din anul 1476) a dispărut înaintea celui care astăzi reprezintă cel mai vechi turn medieval al Sucevei (turnul-clopotniţă al bisericii armeneşti Sf. Simion, sau Turnul Roşu, construit în anul 1513), turnurile medievale înălţate ulterior (cel al bisericii armeneşti Sf. Cruce, Turnul Lăpuşneanu de la Biserica Sf. Dumitru, Turnul lui Petru Şchiopul prin care se face intrarea în incinta Mănăstirii Sf. Ioan cel Nou şi turnul de strajă al Mănăstirii Zamca), construcţii care marcau cu siluetele lor profilul urban la începutul sec. al XVII-lea, se află şi astăzi în picioare.

· Turnul Roşu şi turnul-clopotniţă de la Biserica Sf. Cruce

Turnul Roşu, turnul Bisericii Sf. Simion, ctitorie atribuită armeanului Donig închinată Sf. Simion Dzerun (Simion cel Bătrân), care datează din anul 1513, singurul turn dintre cele pomenite care a fost construit din cărămidă (de unde şi scurgerea de culoare roşie care, străbătând tencuiala, a pătat suprafaţa zidurilor şi a dat numele turnului), are o înălţime de 28 de m şi, la începutul veacului al XVI-lea, marca limita superioară a cartierului armenesc din vatra oraşului (cartier care, din anul 1563, avea uliţa pietruită, podită cu “calapod”). Datorită procentului ridicat de argint din compoziţia bronzului din care au fost turnate clopotele, care le conferea acestora o sonoritate deosebită, se spunea că, atunci “când trage clopotul Filipos de la Sf. Simeon, să tot mori”. În prezent experţii restauratori care au efectuat lucrările de consolidare la Biserica Sf. Simion semnalează faptul că Turnul Roşu este un obiectiv cu risc în caz de cutremur. Mai mult decât atât, trepidaţiile produse de autovehiculele care circulă chiar pe la baza turnului şi vibraţiile de rezonanţă produse de sunetul clopotelor contribuie la accentuarea riscului de prăbuşire a acestei construcţii din cărămidă îmbătrânită, friabilizată. Următorul turn ca vechime ar putea fi (întrucât nu există informaţii certe privind data construirii acestei clopotniţe) cel al unei alte biserici armeneşti, Biserica Sf. Cruce, zidită în anul 1521, în vremea domniei lui Ştefăniţă Vodă, de Cârste Hanko Armeanul (Hacih Hankoian) pe locul unei biserici mai vechi, din lemn. Turnul, modest ca înălţime, s-a aflat în pericol la începutul veacului XX, atunci când, din pricina căii ferate urbane, care trecea pe lângă Biserica Sf. Cruce, s-a prăbuşit bolta naosului şi turla bisericii (“care a căzut înlăuntru”, din pricina trenului “care a sguduit şi clădirea liceului”, bolta fiind refăcută abia în anul 1955). Renunţarea la această linie ferată urbană a menţinut turnul în picioare şi în ziua de astăzi.

· Turnul Lăpuşneanu, cel mai înalt turn medieval al Sucevei

Turnul Lăpuşneanu, clopotniţa Bisericii Sf. Dumitru, este cel mai înalt turn medieval al Sucevei (40 m). Înălţat cu 25 de ani mai târziu (1560-61) decât biserica ctitorită de Petru Rareş (1535), turnul, care a fost construit, aşa cum indică inscripţia de pe latura estică, de “Alexandru voievod, prin mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei”, marchează şi astăzi, prin monumentalitatea lui volumetrică şi altimetrică, inima oraşului vechi. “Turnul acesta - scria în <>, la începutul celui de-al treilea deceniu al secolului trecut, prof. Victor Morariu - e clădirea cea mai înaltă şi mai puternică din Suceava. La 1809, când a ars biserica, a fost bântuit de foc şi turnul împreună cu clopotele; biserica s’a restaurat apoi la 1822, iar turnul la 1845. Dela 1867 la 1910 aice a fost paza de foc a oraşului”. În sec. al XIX-lea (1845), când deasupra construcţiei iniţiale s-a mai adăugat un etaj, o turlă cu bază octogonală, peste care s-a aşezat vârful acoperişului, primăria Sucevei funcţiona într-un imobil fără etaj aflat în imediata apropiere a turnului (în prezent corpul vechi al Liceului de Artă “Ciprian Porumbescu”, imobil transformat şi refăcut în anul 1859, adaptat pentru a adăposti atât primăria, cât şi gimnaziul gr.or. în care cele două instituţii au funcţionat o bună bucată de vreme împreună). La fel ca şi Turnul Roşu, Turnul Lăpuşneanu, care este astăzi “înclinat şi rotit” şi la care s-au executat ample lucrări de consolidare (care însă au fost stopate din lipsă de fonduri), reprezintă un pericol întrucât expertizele şi simulările pe calculator subliniază concluzia că, în cazul unui cutremur de 5 grade pe scara Richter, construcţia nu are rezistenţă.

· Turnul lui Petru Şchiopul şi turnul de strajă al mănăstirii fortificate Zamca

Turnul-clopotniţă de la biserica mitropolitană Sf. Mare Mucenic Gheorghe a fost ridicat în anul 1589 (la vremea aceea doar cu un singur cat) de către Petru Şchiopul, o dată cu mutarea în această biserică (a cărei construcţie a fost începută de Bogdan al III-lea în anul 1514 şi a fost continuată şi definitivată de Ştefăniţă Vodă în anul 1522) a moaştelor Sf. Ioan cel Nou (pe care le-a adus din Cetatea Albă la Suceava, în anul 1402, voievodul Alexandru cel Bun şi le-a depus în vechea Mitropolie a Moldovei, biserica Sf. Gheorghe-Mirăuţi, unde au stat până la anul 1859). Turnul a câştigat în înălţime şi măreţie (acum măsoară 34 de m) în urma restaurărilor realizate, între anii 1898-1910,

Turnul de strajă al Mănăstirii Zamca

de către arhitectul Karl Romstorfer, care i-a mai adăugat un etaj, turla şi a decorat partea superioară a zidurilor cu firide şi cu ocniţe. În fine, turnul Mănăstirii Zamca (şi ea ctitorie armenească, zidită de Agopsin Vartan şi închinată Sf. Auxentie, o biserică-cetăţuie înconjurată de un zid masiv de piatră întărit cu puternice contraforturi şi protejată de un val de pământ) a fost ridicat, în colţul zidului din partea dinspre oraş, în anul 1606 (aşa cum este indicaţia de pe cheia de boltă a turnului). Turnul, cu înălţimea de 26 de m, turn de strajă şi clopotniţă, avea iniţial o intrare boltită care, ulterior, a fost zidită. În prezent, turnul se află în restaurare. Acestea sunt turnurile medievale pe care se sprijină cerul oraşului, turnuri cărora li s-au alăturat în perioada modernă, în care Bucovina a făcut parte din imperiul aflat sub cârmuirea Coroanei de Habsburg, turnul bisericii catolice Sf. Nepomuk (1832-1836) şi turnul Primăriei Sucevei (1903-1904).

Turnul Lăpuşneanu, cel mai înalt turn medieval al Sucevei

Profil urban
Turnul Lăpuşneanu, cel mai înalt turn medieval al Sucevei
· Un simbol al vigilenţei şi înălţării, care nu va rezista la un cutremur de 5 grade pe scara Richter

Turnul-clopotniţă al Bisericii Sf. Dumitru, înălţat de Alexandru Lăpuşneanu cu 25 de ani mai târziu (1560-1561, aşa cum indică inscripţia de pe latura estică “Binecinstitorului şi de Hristos iubitul domn Io Alexandru voievod, prin mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei a binevoit şi a zidit această clopotniţă în anul 7168-9”) de la sfinţirea bisericii ctitorite de predecesorul său muşatin Petru Rareş (1535), în cea mai veche zonă a urbei pe care o marchează împreună cu Curtea Domnească şi Biserica Sf. Gheorghe - Mirăuţi (prima catedrală mitropolitană a Moldovei), este cel mai înalt turn medieval al Sucevei.

· Un reper în inima urbei

Înscriindu-se aproape pe aceeaşi axă cu turnurile-clopotniţă ale vechilor biserici armeneşti Sf. Cruce (1521) şi Sf. Simeon - Turnu Roşu (1513), axă care s-a prelungit ulterior până la Mănăstirea Zamca (1606-1612, al cărei turn-clopotniţă adăposteşte un altar închinat Sf. Grigorie Luminătorul), Turnul Lăpuşneanu se află chiar în inima urbei. De fapt, aşa cum spune un document din anul 1647 acolo, în zona “pieţei mari”, “în mijlocul oraşului”, era şi sediul primăriei sau Casa Sfatului. Autorii lucrării “Contribuţii de morfologie urbană la cunoaşterea istoriei oraşului Suceava 1388-1988”, cercetătorii Emil-Ioan Emandi şi Mihai-Ştefan Ceauşu, susţin că Turnul Lăpuşneanu, “luând în considerare analogiile de ordin topografic, dar şi tipologic legate de forma construcţiei din oraşele Braşov şi Sighişoara”, ar fi putut să aibă şi o funcţie administrativă. “Identificarea funcţiunii lui iniţiale numai cu aceea de clopotniţă - subliniază ei - nu poate fi convingătoare deoarece în planurile cu fazele de construcţie nu ne apar acele deschideri largi necesare propagării sunetului şi nici nu se cunosc azi, lăcaşurile necesare amplasării schelei în vederea susţinerii clopotelor. În cazul acesta am presupus că el putea îndeplini şi funcţia de turn al primăriei, dispunând de o intrare monumentală în boltă şi de două camere la etajul I şi II (6/6 m) despărţite de tavane din lemn cu grinzi (pereţii erau tencuiţi şi văruiţi)”.

· Cea mai frumoasă şi mai impunătoare stemă a Moldovei

Marcând prin monumentalitatea lui atât volumetrică cât şi altimetrică (40 m) inima oraşului, Turnul Lăpuşneanu, conceput aşadar ca turn de intrare şi clopotniţă, putea să aibă multiple funcţionalităţi. Cei doi autori fac asocieri cu Turnul Chindiei din Târgovişte unde, potrivit relatărilor călătorilor străini din sec al XVII-lea, “se afla orologiul oraşului şi de unde străjerii anunţau întreruperea circulaţiei pe timpul nopţii, când aprindeau <>”. Turnul avea bineînţeles şi o semnificaţie simbolică de reprezentare a domniei, stema cu inscripţia de pe latura estică (spre Piaţa Mare) fiind cea mai frumoasă şi mai impunătoare cunoscută până acum în Moldova. “Ca anexe funcţionale obligatorii - presupun Emil-Ioan Emandi şi Mihai-Ştefan Ceauşu - turnul trebuia să dispună în apropiere de închisoare (Negrilă, fost hatman, < închis pentru crimă în Suceava…a fugit de acolo aşa cum fiecare om fuge din închisoare>) şi de un loc special destinat executării sentinţelor în văzul mulţimii din piaţă (<> - 1562). Sigur că tot aici se păstra şi catastiful oraşului aşa cum reiese dintr-un document nedatat din secolul al XVII -lea, unde este menţionat diacul Iacob, care a cumpărat o iapă ,< în târg în Suceava, la dzi de târg…şi-i scris în catastif la popa cel domnesc>”. Turnul Lăpuşneanu, ca Turn al Sfatului, constituia un punct de observaţie şi de pază a împrejurimilor. În sec. al XIX-lea (1845), când deasupra construcţiei iniţiale s-a mai adăugat încă un etaj, o turlă cu baza octogonală peste care s-a aşezat vârful acoperişului, primăria Sucevei funcţiona într-un imobil fără etaj aflat în imediata apropiere a turnului (fosta clădire a Şcolii generale nr.2, în prezent corpul care adăposteşte secţia de muzică a Liceului de Arte “Ciprian Porumbescu”). În anul 1859 clădirea a fost refăcută (după planurile şi sub conducerea inginerului Munnich) şi adaptată pentru a adăposti şi gimnaziul care a funcţionat acolo până în anul 1895.

· Un proiect îndrăzneţ pentru care nu mai sunt fonduri

Turnul-clopotniţă, care în mitul ascensional sugerează legătura între pământ şi cer (fiecare etaj marcând o treaptă a ascensiunii), a fost, până de curând, încorsetat de schele, iar acum este înconjurat de gardul organizării de şantier. Aşa cum mi-a spus Mihai Bradu, cel care, cu firma RESTACO a început din anul 1998 lucrările de consolidare, “turnul este înclinat şi rotit”. Proiectul -concept de consolidare a fost realizat de prof. Alexandru Cişmigiu care sublinia necesitatea urgentă a lucrărilor întrucât turnul se afla în pericol de prăbuşire. Prima treaptă de stabilizare a fost materializată. “Este un proiect - spune Mihai Bradu - foarte îndrăzneţ. Este cel mai înalt turn medieval din Suceava şi, odată consolidat, va adăposti un muzeu al bisericii şi va avea o scară metalică în spirală care va duce până sus pe terasa care oferă o panoramă foarte frumoasă”. “S-au efectuat - spune el - ample lucrări de consolidare la infrastructură. Am săpat ca minerii, la 13 metri de la nivelul solului, ca să stabilizăm terenul de fundare. S-a lucrat ca la o cazemată, s-au pus armături din şine şi grinzi metalice cu profile mari. Am început apoi lucrările la suprastructură, pe toate nivelurile, la toate cotele. Din păcate nu mai avem fonduri. Anul acesta am avut cca. 700 de milioane lei (vechi) şi am stopat lucrările la cota 14. Am făcut mai multe demersuri la Ministerul Culturii şi Cultelor. S-au făcut expertize şi simulări pe calculator, iar concluzia este că, în cazul unui cutremur de 5 grade pe scara Richter, turnul nu rezistă. Pentru că prezintă un pericol în plină zonă centrală a oraşului am spus, nu numai o dată, că, dacă nu se alocă fonduri să continuăm lucrările de consolidare, ne declinăm orice răspundere”. Dacă nu se găsesc cât mai grabnic fonduri pentru continuarea lucrărilor, Suceava riscă să piardă un reper şi un simbol al vigilenţei şi înălţării.

Pivniţele Sucevei

Arhiva urbei
Pivniţele Sucevei
La puţin timp după numirea sa ca guvernator militar al Bucovinei, generalul austriac Karl Freiherr von Enzenberg, un bun cunoscător al limbii şi obiceiurilor românilor, care a dispus în anul 1779 efectuarea unui recensământ al populaţiei pentru a stabili numărul exact al locuitorilor impozabili, remarca într-un memoriu adresat Curţii de la Viena faptul că oraşul Suceava dispunea de “vreo sută din cele mai preţioase pivniţe boltite”. După mai bine de două secole arhitectura urbană din jurul vechiului centru istoric al Sucevei (marcat de Biserica Sf. Gheorghe - Mirăuţi, fosta Mitropolie a Ţării Moldovei, Curtea Domnească şi Biserica Sf. Dumitru cu Turnul Lăpuşneanu), îngloba încă în structura sa subterană o serie de pivniţe construite în perioada medievală.

· Oraşul subteran

Cea mai întinsă reţea de pivniţe din piatră cunoscută în Moldova, un adevărat oraş subteran, configurată în sec. XVI-XVII, când Suceava a cunoscut o intensă activitate comercială care a adus prosperitate economică şi a stimulat construcţiile durabile din piatră, a fost utilizată parţial până în cea de-a doua jumătate a sec. XX. Pivniţele cu boltă erau încă folosite în anii ’60 - ’70 ca spaţii de depozitare pentru locuinţele, atelierele meşteşugăreşti, dughenele şi magazinele din zonă. Crama veche (în care erau folosite în loc de mese butoaie cu blaturi din scândură), care se afla în apropierea fostului imobil în care, între anii 1860-1895, au funcţionat atât primăria cât şi gimnaziul oraşului (ulterior Şcoala generală nr. 2, astăzi corpul vechi al Liceului de Arte Plastice “Ciprian Porumbescu”), se întindea în câteva astfel de galerii ramificate. Modificarea compoziţiei urbanistice a zonei centrale, de la începutul anilor ’60, a afectat partea sudică a centrului vechi pentru configurarea Pieţei “23 August” (“22 Decembrie”). Pentru construirea blocurilor care creează către această piaţă un front continuu de cca. 200 m, imobile în care au fost instalate iniţial Restaurantul “Bucureşti”, Farmacia nr. 1, OJT-ul, etc., au fost afectate mai multe pivniţe boltite semicilindric (într-una dintre ele a fost amenajată Crama “Vânătorul”) fiind excavată o reţea (aşa cum remarcă Emil-Ioan Emandi şi Mihai-Ştefan Ceauşu într-un studiu intitulat “Contribuţii de morfologie urbană la cunoaşterea istoriei oraşului Suceava 1388-1988”) “cu ramificaţii întinse spre Casa de Cultură, pe travee perpendiculare pe str. Ştefan cel Mare dar şi paralele cu axul străzii”. La începutul anilor ’60, când frecventam ca elev Şcoala generală nr. 2, nu puteam evita trecerea prin zona acestor lucrări, care scoteau la iveală, în urma demolărilor, bolţile de piatră ale galeriilor. Printre orăşeni, fie ei copii sau maturi, circula vorba că pivniţele respective făceau legătura cu “tunelul lui Ştefan cel Mare”, care, potrivit legendei, mergea până la Cetatea de Scaun. În cartea sa de amintiri intitulată “Fotografii povestite” J.E. Roşu spune şi el că “sub clădirile de pe Strada Mare, pe lângă Biserica Sf. Dumitru şi sub strada care mergea la Biserica Armenească erau beciuri suprapuse prin care se putea merge din unul în altul”. “Dacă te rătăceai - continuă el supus mirajului aceloraşi vorbe de care pomeneam - nu mai aveai nici o şansă să ajungi la lumina zilei. Legendele spun să aceste beciuri au fost construite prin secţionarea unui tunel care făcea legătura cu Cetatea mare şi o cetate de pe dealul dinspre Şcheia”. În realitate era vorba de construcţii care s-au realizat ca urmare a lărgirii şi intensificării schimburilor comerciale din perioada în care, ca oraş-capitală cu dreptul de depozit, Suceava impunea ca toate mărfurile care se vehiculau în Moldova să treacă în mod obligatoriu prin urbe. Casele erau prevăzute cu pivniţe pentru depozitarea şi comercializarea mărfurilor, iar între primii interesaţi de deţinerea unor astfel de proprietăţi care “urmăreau desfacerea produselor moşiilor sale pe piaţa orăşenească” a fost Mitropolia Sucevei. Un document din anul 1564 pomeneşte faptul că Ştefan Tomşa “întăreşte mănăstirii Sf. Ilie stăpânirea asupra unei pivniţe” în Suceava. În anul 1623, fiii fostului vistiernic Nicoară Prăjescu (cel care a renovat în anii 1610-1611 Biserica Sf. Nicolae) dăruiau spre folosul mănăstirii din Solca “casele lor ce au avut ei în târgul Suceava pe uliţa Armenească şi cu pivniţă de piatră”. Când domnitorul Miron Barnovschi dăruia şi el, în anul 1627, Mitropoliei Sucevei propria sa casă (imobilul cunoscut sub numele de Hanul Domnesc, în care funcţionează astăzi Secţia de Etnografie a Complexului Muzeal Bucovina, casă pe care Barnovschi o cumpărase de la boierul Ionaşcu şi de la soţia acestuia, nepoata logofătului Iurcu Mariţanul, “cu 80 taleri de argint”) stipula că aceasta avea o pivniţă de zid “unde să se vândă vin, rachiu şi altele fără dobândă şi vămuire”. În afară de pivniţele Mitropoliei (pe care cei care le luau în arendă erau scutiţi de o serie de dări având în schimb obligaţia de a furniza “unt de lemn, tămâie şi ceară după obicei”) mai stăpâneau pivniţe în vatra oraşului şi alte biserici şi mănăstiri. Aşa cum conchid autorii studiului amintit “trebuie să presupunem că o însemnată parte din marele număr de pivniţe construite la Suceava, aflate în stăpânirea mănăstirilor, negustorilor şi boierilor au ţinut loc de cărciumi”. În hotarnica din anul 1768 locuitorii urbei arătau că “în timpurile de odinioară, atunci când oraşul Suceava era încă în floare, boierii aveau casele şi pivniţele lor de piatră”. Diferite documente hotarnice din sec. al XVIII-lea amitesc de “pivniţe risipite” care-au fost înstrăinate prin vânzare sau donaţie; aflăm astfel de pivniţa Ţâcăi, de cea a lui Barbălată sau de “pivniţa dumnealui vornicului Balşe”, ori de Nastasia Şătrăreasă, care, împreună cu fiul ei, vinde negustorului Constantin Pantazi “un loc de casă cu pivniţă în Uliţa Crimca”. Imobilele construite după marile incendii din anii 1852, 1853 şi 1854 (cel din urmă a distrus cca. 1/3 din centrul vechii Suceve) au păstrat şi au înglobat această structură subterană de beciuri boltite care şi-au prelungit astfel utilitatea. Aşa că vechiul “Otel Moldavia” din preajma Curţii Domneşti, hanul “La trei coroane” (ulterior “Casa Bucovineană”) sau Hanul Capri (Hotelul Langher) dispuneau de pivniţe cu câte două travee boltite semicilindric. O parte din aceste pivniţe, neîngrijite şi supuse infiltraţiilor de apă, au devenit impracticabile şi s-au soldat în final cu prăbuşirea bolţilor, aşa cum s-a întâmplat în anul 1977 în faţa Bisericii Sf. Dumitru. Altele au rezistat şi au putut funcţiona datorită sistemului de răsuflători practicate în grosimea zidurilor, care asigura ventilaţia păstrând interiorul uscat, până la începutul anilor ’80. Cel puţin una din încăperile boltite de suprafaţă de la una din pivniţele Hotelului Langer (imobil ridicat în anul 1808 de negustorul armean Capri, cu planşee în boltă, pridvoare spre curtea interioară, care suprapunea parţial o pivniţă medievală cu boltă semicilindrică, pe două nivele, cu o adâncime de 23 m faţă de nivelul de călcare), unde a funcţionat unitatea centrală “Aprozar”, a fost folosită până la demolarea clădirii (1982) ca depozit de marfă.

· Un spaţiu sărăcit de orice încărcătură sentimentală

Aşa cum subliniază cei doi autori ai studiului amintit, “centrul vechi al Sucevei a fost condamnat şi din păcate executat în totalitate”. Ansamblul urban din zona centrală (cu o textură moştenită din perioada medievală prelungită până în epoca modernă), cu o arhitectură inconfundabilă, care a deservit câteva generaţii, un “centru urban plin de farmec” al cărui caracter era definit de un amestec de stiluri arhitecturale (de la cel bizantin, gotic şi renascentist, până la cel neoclasic şi ecletic din perioada secolului al XIX - lea) a fost demolat în anii în care politica agresivă de modernizare prevedea distrugerea a 39 de oraşe cu cartierele lor istorice. Această “politică barbară de sistematizare”, aplicată în Suceava cu precădere în anii ’80, a dus la ştergerea pentru totdeauna din peisajul urban a unor clădiri de secol XIX şi pivniţe de secol XVI-XVII “care au constituit în permanenţă fala oraşului”. “În locul vechii arhitecturi - spun autorii lucrării într-un text de final „în loc de concluzii”, intitulat “Să nu dărâmi, dacă nu ştii să zideşti” - ce îngloba vechea structură subterană a oraşului a apărut o nouă arhitectură care de fapt nu este supusă nici unei legi a continuităţii istorice; o arhitectură nouă, după cum nouă este şi starea sufletească. Rupt de tradiţie, pentru mulţi, azi, centrul civic, care a înlocuit vechiul centru istoric al Sucevei, se înfăţişează mai artificial ca oricând, mai cenuşiu şi mai nou ca niciodată, nimicind în fond orice posibilitate de supravieţuire a istoriei şi a naturii”. Un spaţiu sărăcit de orice încărcătură sentimentală.


Din Registrul funciar din anul 1785

Registrul funciar din anul 1785 consemnează, numai în zona comercială a oraşului, cca. 40 de pivniţe. Potrivit acestui registru de delimitare a proprietăţilor, în Suceava anilor 1782-1785, pivniţele erau grupate pe următoarele uliţe: Uliţa Poni (unde Ştefan Zota moştenea o casă cu două beciuri părăsite aflate sub stradă, Constantin Balş, care cumpărase de la Nicolae Pădure, cu 650 de florini, o pivniţă veche zidită din piatră, Ioniţă Başotă, care cumpărase de la Toader Călian o dugheană cu pivniţă), Uliţa Mare (unde Iordachi Cantacuzino poseda o casă veche cu beci cu boltă, Ion Capri şi Petru Cheşcu, care moşteniseră fiecare câte o casă cu pivniţă, Cârstea Tăbăcar şi Safta Pădure, care moşteniseră şi ei câte o pivniţă cu boltă, Ioniţă Foti, care cumpărase o casă cu o pivniţă risipită), uliţa cu casele de la Sf. Dumitru şi din piaţă (unde Gh. Tupilat şi Maria Buşăloaia deţineau câte o pivniţă risipită, Maria Vitoaia şi Ioniţă Foti care moşteneau fiecare câte o pivniţă veche), Uliţa Armenească (unde sunt enumeraţi ca proprietari de case şi pivniţe Toma Bogdan, Grigore Găină, Axenti Moise, Ariton Pruncul, Ioan Saul, Ion Capri). În acelaşi perimetru mai sunt consemnate pivniţe aparţinând Mitropoliei, Episcopiei din Rădăuţi şi mănăstirilor Burdujeni, Dragomirna, Ilişeşti şi Solca.

Un veteran al artei fotografice sucevene:

Un veteran al artei fotografice sucevene:
Dimitrie Balint, un cronicar în imagini al urbei

Dimitrie Balint

Suceava la sfîrşitul anilor ’ 60

În galeria personajelor reprezentative pentru o serie de bresle şi categorii profesionale, unele deja demult uitate sau dispărute, altele pe cale de dispariţie sau revoluţionar transformate spre a corespunde cerinţelor şi nivelului de civilizaţie din cel de-al III-lea mileniu, galerie în care-am conturat pîn-acum cîteva chipuri precum cel al ultimului făuritor de clopote din perimetrul bucovinean, al hingherului, al birjarului, al celui mai vîrstnic hornar sucevean sau al celui care-a purtat blazonul celui din urmă pălărier al urbei, se înscrie şi DIMITRIE BALINT, cel care este astăzi decanul de vîrstă, neostenit şi activ, al fotografilor suceveni.

De la ucenic “fără plată”, la “patron de atelier”

Din cei 166 de ani cîţi au trecut de la data de 19 august 1839, considerată ca data oficială a aparaţiei fotografiei odată cu recunoaşterea metodei de imortalizare a imaginilor descoperită de J.P Niepce şi L.J.M. Daguerre, Dimitrie Balint se află de peste 6 decenii în breasla fotografilor din România. Născut în anul 1930 în comuna Şcheia, în apropierea Sucevei, a avut prilejul, de mic copil, să fie în preajma unui profesionist. Un “unchieş” de-al său, Constantin Răileanu, care era fotograf la Cernăuţi, s-a refugiat în anul 1940 din Nordul Bucovinei, din calea forţelor de invazie sovietice, şi şi-a deschis un atelier particular la Suceava. După absolvirea a 6 clase primare, Dimitrie Balint a intrat ca ucenic “fără plată” (“ca să-l ajut şi ca să m-ajute”, cum mi-a spus el) să înveţe meserie în atelierul fotografic situat în centrul oraşului, în apropierea Străzii Birjarilor. Acolo, unde unchieşul mai avea angajată o lucrătoare, a prins “gust şi dragoste pentru fotografie”. Era perioada în care cel de-al doilea război mondial se rostogolea peste lume marcînd cu tragism şi cu intensităţi diferite oameni şi destine. În anul 1944, Constantin Răileanu se refugia şi din Suceava, pentru a doua oară din calea ruşilor, îndreptîndu-se împreună cu nepotul şi ucenicul său spre sudul ţării. Şi-a redeschis atelierul fotografic tocmai la Slatina, în judeţul Olt, unde Dimitrie s-a înscris să urmeze şi cursurile şcolii profesionale. Din perioada petrecută la Slatina păstrează vie o amintire amuzantă, din vremea cînd fotografia se lucra încă pe plăci de sticlă, cînd, trimis să pună plăcile în apă afară într-o tavă, a uitat de ele şi a plecat la joacă cu mingea, iar raţele, care umblau slobode prin ogradă, au venit şi au ciugulit gelatina stîrnind supărarea unchieşului-patron, care i-a tras o chelfăneală pentru că s-au distrus cleşeele. După cca. 3 ani petrecuţi la Slatina, Dimitrie Balint s-a reîntors în urbea Sucevei, unde şi-a terminat şcoala, dar şi ucenicia ca fotograf la atelierul particular al lui Elbling Moritz, situat sub bolta de lîngă librăria lui Bucur Orendovici. Erau vremuri grele după război, a urmat foametea din anul 1947 şi apoi a plecat să-şi satisfacă stagiul militar într-o unitate de apărare antiaeriană din Ploieşti. Cînd s-a reîntors a trebuit să se apuce din nou de meserie. Existau cîteva ateliere fotografice pe atunci în Suceava, unul era cel din centru, al lui Ungariş, altul, al lui Pânzaru, se afla pe strada Cetăţii, dar cel recunoscut ca fiind cel mai bun aparţinea surorilor Pleşciuc. Acolo a lucrat şi a învăţat să retuşeze fotografii. “Eu sînt retuşer de meserie”, spune şi acum Dimitrie Balint cu mîndrie. Retuşarea presupunea un lucru migălos, intervenţia cu creionul negru sau cu tuş pe fotografie, pentru conturarea mai bună a imaginii. Încrezător în forţele sale şi stăpîn de-acum pe meserie şi-a deschis, în anul 1953, propriul atelier fotografic, amplasat tot sub o boltă, din aşa numita “Piaţă a untului”, perimetru situat central, cu deschidere radială atît către strada principală (Strada Mare), cît şi către străzile Armaşului şi Meseriaşilor. Şi-a angajat şi o lucrătoare, pe Mina Macariciuc şi, timp de doi ani, a fost “patron de atelier”.

Puţini suceveni deţineau aparate de fotografiat personale şi toată lumea apela la serviciile fotografilor profesionişti

La 15 martie 1955 a intrat ca membru în Cooperaţia Meşteşugărească şi a devenit şef de unitate la atelierul deschis în imobilul în care a funcţionat pe vremuri vestitul şi elegantul Hotel Langher. Era foarte mult de lucru în anii aceia. Puţini suceveni deţineau aparate de fotografiat personale şi toată lumea apela la serviciile fotografilor profesionişti, fie că veneau să-şi facă poze la atelier sau îi chemau să surprindă imagini de la diverse evenimente (nunţi, botezuri, înmormîntări, revelioane, baluri, spectacole, întreceri sportive, promoţii de absolvenţi…). “Şi în perioada războiului se făceau foarte multe fotografii”, îşi aminteşte Dimitrie Balint. “Cei care plecau pe front se fotografiau împreună cu familia, tinerii în uniformă îşi făceau poze cu camarazii sau cu prietenele lor…”. Ca şef de unitate Dimitrie Balint a avut la rîndul său mai mulţi ucenici pe care i-a instruit în tehnica retuşării. Alături de doi dintre aceştia, Dori Maierean şi Rodica Ududec, lucrează şi astăzi. Îşi aminteşte o serie de lucruri hazlii precum cel în care, unul dintre lucrătorii săi, plecat să execute o comandă în afara atelierului la o înmormîntare, “a ciocnit mai mult decît trebuie de sufletul mortului” şi a venit cu imagini neclare. “Am developat filmul - povesteşte Dimitrie Balint - şi am văzut că nu puteam scoate nici o fotografie bună pentru că imaginile erau mişcate. Cînd l-am întrebat ce s-a petrecut el mi-a răspuns că…<>”. “O nuntă - a adăugat el - o mai poţi repeta, s-a mai întîmplat. Odată, cineva mi-a deschis din greşeală cutia aparatului şi s-a voalat filmul, aşa că am fost nevoit să fac alte fotografii, dar un mort odată îngropat, cum să-l mai fotografiezi?”.

“N-am ştiut să mă îmbogăţesc”

În atelierul în care lucrează, Dimitrie Balint continuă să facă şi astăzi fotografii alb-negru cu acelaşi aparat cu burduf (fabricat de firma Meyer Optik din Gorliz, cel mai important centru industrial din Silezia Germană) cu care, în urmă cu cca. patru decenii, au fost dotate doar cîteva ateliere foto din ţară, cele care au obţinut rezultatele cele mai bune la concursurile profesionale. A participat prin UCECOM la nenumărate concursuri interne şi internaţionale organizate atît la Bucureşti, cît şi în alte capitale europene (Budapesta, Praga Varşovia, Berlin) şi a obţinut Premiul I la concursurile organizate în Ungaria şi în Germania. La începutul anilor ’70 s-a numărat printre cei cîţiva fotografi români care-au plecat în Germania de Est la cursuri de specializare pentru fotocolor, fiind unul dintre primii fotografi profesionişti care-au realizat imagini color la Suceava. Se lucrau manual la vremea aceea, iar soluţiile utilizate pentru developare erau foarte toxice şi periculoase. Dimitrie Balint a rămas însă un adept al fotografiei alb-negru, continuînd să realizeze imagini atent retuşate. Printre cei care i-au pozat s-au aflat şi membrii Ansamblului Artistic “Ciprian Porumbescu”, unde a cunoscut-o şi pe cea care i-a devenit apoi soţie şi alături de care a cîntat în corul ansamblului vreme de 12 ani. Compozitorul şi dirijorul Grigore Macovei, dansatori şi solişti precum Dragoş Luncan, Traian Straton, Viorel Vatamaniuc, Ioan Lionte, Sofia Vicoveanca, Margareta Clipa şi mulţi, mulţi alţii, şi-au păstrat chipul în fotografiile făcute de el. I-a plăcut să surprindă chipuri de oameni şi locuri din Bucovina. A făcut numeroase campanii pe teren împreună cu muzeografa Stroescu pentru a culege din satele Bucovinei imagini care-au constituit apoi exponate pentru toate muzeele etnografice din judeţ. A fotografiat de-a lungul anilor oraşele judeţului, îndeosebi Suceava căreia i-a imortalizat astfel etapele evoluţiei sale urbane. Case, străzi, zone întregi care-au dispărut prin demolare au rămas pe peliculă, martor al vremurilor trecute. Mii de clişee şi fotografii catalogate, grupate şi ordonate sînt păstrate (“pe căprării”, cum spune el) în plicuri, mape, albume şi cutii. Dintre acestea, cele mai dragi din colecţie îi sînt imaginile cu ţărani îmbrăcaţi în costum popular, cele cu biserici şi cu monumente istorice şi cele cu secvenţe din oraşul vechi, dinaintea campaniei de demolare din anii ’60. A realizat zeci de mii de fotografii de la dimensiunile cele mai reduse (2 / 3 cm), la cele mai mari (de peste un metru), sau pînă la imagini compuse din mai multe cadre, care ocupau un întreg perete. Dimitrie Balint iubeşte fotografia clasică şi este mai puţin atras de tehnica digitală. La jumătatea lunii septembrie a împlinit vîrsta de 75 de ani, dar continuă să lucreze. “N-am fumat, n-am fost un băutor, n-am luat o pastilă în viaţa mea, mi-era şi frică de injecţie”, mărturiseşte el. “Am muncit toată viaţa şi nu m-am ales decît cu o nevastă, un apartament şi cu o maşină. N-am ştiut să mă îmbogăţesc. Dar bucuria cea mare a vieţii mele este Rodica, fata mea care

Vechea fierărie a lui Manolovici

este inginer, şi cele două nepoate, care sînt studente”.

Un album “Oameni şi locuri din Bucovina - O lume care încă mai există” şi o expoziţie cu imagini comparative, Suceava de ieri şi de azi

Dimitrie Balint are în continuare planuri şi preocupări serioase. Complexul Muzeal Bucovina, care a realizat o expoziţie cu o selecţie din lucrările sale aflate în patrimoniul etnografic (expoziţie care, sub genericul “Oameni şi locuri din Bucovina - O lume care încă mai există”, a fost prezentată, toamna trecută, atît la Suceava, cît şi la Cernăuţi), şi-a propus editarea unui album cu acest valoros material documentar. Dimitrie Balint doreşte însă să realizeze o expoziţie în care Suceava să fie prezentată, în imagini alb-negru, prin expunerea unor secvenţe comparative cu diverse imobile, străzi sau zone ale oraşului, care au fost imortalizate de el de-a lungul timpului. Suceava, cu oamenii şi locurile ei, aşa cum a fost ea văzută şi fotografiată de Dimitrie Balint, un cronicar în imagini al urbei.

Istorie Berarii din Suceava

Berea, multimilenara băutură pe care babilonienii o produceau cu 6-8000 de ani în urmă, este semnalată documentar în Suceava medievală de la începutul sec. al XV-lea. În tratatul comercial prin care Alexandru cel Bun acorda o serie de privilegii neguţătorilor lioveni (1408) se consemnează faptul că polonii dispuneau la Suceava de un imobil în care puteau să ţină „cârciumă, măcelărie, să facă bere, mied şi pâine”, pe care aveau dreptul să le comercializeze dacă „sufereau cu târgul” (dacă plăteau taxă). La vremea la care izvoarele documentare pomenesc practicarea la Suceava a unui număr de cca. 14 meşteşuguri, se aminteşte şi de cel de „brazeator”, adică de berar. Meşteşugurile legate de nevoile alimentaţiei populaţiei se dezvoltă în sec. XV-XVI şi, alături de morărit, măcelărit, pitărit, se înscrie şi producerea berii, care se făcea în instalaţii numite „sladniţe”, amplasate, de regulă, în preajma unor surse de apă (1460). Producerea berii este însă stimulată abia în perioada de ocupaţie habsburgică a zonei. Pentru a încuraja consumul, administraţia austriacă a acordat o serie de scutiri temporare de taxe pentru producerea şi comercializarea berii în Bucovina, creând astfel condiţii propice pentru construirea primelor fabrici. Meşterii berari germani, precum Josef Weineck, Johann Beil sau Georg Meixner, au ridicat încă din primul deceniu de stăpânire habsburgică fabrici de bere la Cernăuţi, Siret şi Suceava. Dacă prima fabrică de bere din Banat a intrat în exploatare în anul 1718, la Timişoara, în 1786 şeful administraţiei militare a Bucovinei, generalul Enzenberg, consemna existenţa în Bucovina a unui număr de 10 fabrici productive, alte câteva aflându-se în construcţie. Fabrica din Areni a lui Georg Meixner, construită pe la 1772 în apropierea celor două surse de apă din zonă (sunt menţionate „cele două izvoare ale berarului”), a fost distrusă în anul 1778 de un incendiu, dar proprietarul a luat în arendă de la magistratul urbei un teren din mahalaua Iţcanii Vechi, unde a ridicat o fabrică nouă. Sunt menţionate apoi berăriile lui Ioniţă Archip (1793), a lui Berl Moldauer (fabrică de bere „cu cinci cazane de fierbere”, evaluată, în 1802, la 6263 de florini) sau cea a lui Sara Nagl (cumpărată de acesta de la Meixner, după ce berăria din Iţcani a fost moştenită de firma „Leibl und Kraft” - 1860). O serie de documente fac referiri la câţiva din berarii vremii. Astfel, Georg Meixner prezintă în anul 1790 Judecătoriei Suceava o cambie pentru suma de 1457 de florini renani, acordaţi cu împrumut maistrului berar Johann Rottenbacher din Iacobeni, prin care cerea transcrierea ca ipotecă a fabricii de bere recent construită de datornic. În acelaşi an, Casieria orăşenească acorda maistrului berar Andreas Frank un împrumut de 700 de florini renani. Începând cu anul 1800 Primăria Sucevei încheie un contract cu maiştrii berari Johan Leibel şi Andreas Kraft din Iţcani, pentru a furniza în urbe bere „contra plăţii unei taxe de 15 creiţari pentru fiecare butoi”. Documentele cu privire la veniturile orăşeneşti consemnează faptul că erau arendate prin licitaţie taxele publice pentru dreptul de producere şi desfacere a băuturilor alcoolice pe teritoriul oraşului, taxele de desfacere a vinului şi rachiului din import, precum şi taxele pentru mărfurile vândute în târg. Între data de 1 noe. 1811 şi 31 oct. 1814 Primăria Suceava a realizat, din taxele pentru producerea şi desfacerea băuturilor, 4349 de florini din taxele pentru vin şi rachiu şi 4573 din taxele pentru bere. Pentru perioada 1835-1836 contractul de arendare a dreptului de a fabrica şi distribui bere în Suceava a fost încheiat de Primărie cu 5 berari care „s-au asociat într-o întovărăşire, fiecare contribuind în mod egal la plata arenzii”. Datele referitoare la producţia de bere pe luna decembrie a anului 1834 stipulează că aceasta era de 244 de butoaie, costul unui butoi fiind de 29 ¼ creiţari. Cele prezentate vin în susţinerea ideii că Suceava are un trecut istoric în producerea berii. Actuala fabrică de bere de pe platforma industrială Şcheia, construită în urmă cu trei decenii, are aşadar un fundament de tradiţie.

Suceava scurt istoric

In continuare va prezentam informatii despre judetul Suceava:

Scurt istoric

Situat in nord-estul Romaniei, si fiind locuit inca din Paleolitic (100000-10000 i. Hr.), judetul Suceava a marcat istoria romanilor cu momente semnicative. Acest loc a fost leaganul primului stat centralizat Moldova (1359) cu fondatori ai culturii europene si luptatori neinfricati care si-au aparat pamantul stramosesc, cum ar fi: Bogdan I (1359-1365), Petru Musat (1375-1391), Alexandru cel Bun (1400-1432) si Stefan cel Mare (1457-1504). Atractiva datorita bogatiilor si drumurilor comerciale accesibile spre est, aceasta parte a tarii a fost de multe ori calcata de invadatori, teritoriul, in cele din urma intrand sub dominatia straina timp de 143 de ani (1775-1918). Tratatele de pace de dupa razboi nu au restaturat dreptul istoric al Bucovinei.

Descriere geografica

Judetul Suceava se afla in nord-estul Romaniei si are granita la nord si est cu Ucraina, la sud cu judetele Neamt si Mures, la vest cu judetele Maramures si Bistrita. Judetul are o suprafata de 8553,50 kmp. Municipiile Suceava, Falticeni, Campulung Moldovenesc si Radauti, orasele Vatra Dornei, Siret si Solca sunt principalele localitati ale judetului. Municipiul Suceava, resedinta adminitrativa a judetului, are 110.000 locuitori. Judetul Suceava are aproximativ 700.000 de locuitori dintre care 250.000 in zona urbana si 450.000 locuitori in zona rurala. Clima este temperata si umeda, cu o temperatura medie anuala de 8°C. Dealurile si muntii sunt formele de relief predominate, iar 54 % din suprafata judetului este acoperita de paduri (3/4 din acestea fiind paduri de conifere). terenul arabil are o suprafata de 1813 kmp si bazinul hidrografic cuprinde 136 kmp de rauri si iazuri.

Informatii turistice

Pamant al legendelor, acesta este pentru vizitatorii acestei parti a Romaniei, cunoscuta sub numele de Bucovina, un loc unde istoria e prezenta pretutindeni. Loc de nastere a unei vechi civilizatii, judetul Suceava este situat in partea nord-estica a Romaniei si ocupa unul dintre primele locuri si a potentialul economic, uman si turistic. Relieful este cu munti si dealuri si cu o densa retea hidrografica cu ape repezi. Numarul de 100000 de turisti care viziteaza anual acest judet este explicat prin pozitia sa geografica, la intersectia drumurilor dintre nord si sud, est si vest, a vecinatatii cu Ucraina , Polonia, Republica Moldova, cat si nenumaratele monumente culturale si istorice. Trasatura caracteristica a acestui judet este ca pe o suprafata restransa se gasesc un numar mare de actractii turistice. Aici se gasesc facilitati pentru sporturile de vara si de iarna, pentru pescuit si vanatoare, cat si pentru odihna. Muntii din judetul Suceava sunt variati si cu locuri atractive. Un drum pitoresc este cel care trece prin masivul vulcanic Caliman (Vf. Pietrosu), Masivele Giumaslau si Rarau, acesta din urma fiind cunoscut pentru relieful sau carstic. Priovelisti minunate sunt oferite de cheile raurilor Bistrita Aurie, moldova si Suceava. Judetul are rezervatii naturale de flora si fauna (bouri, cerbi, ursi, porci mistreti, cosoi de munte, lincsi). Aici se intalnesc peisaje care por fi comparate cu cele din Elvetia, Franta, Austria, Italia, Germania, Spania, s.a. Valoarea ecologica si ospitalitatea proverbiala a oamenilor creeaza conditii bune sa integreze zona Dornele in valorile montane ale lumii. printre cele 35 de monumente si rezervatii naturale, padurea seculara de la Slatioara (600 ha cu brazi de peste 400 de ani) ofera o remarcabila priveliste a naturii. Printre vestigiile perfect integrate in natura, trebuie mentionate monumentele pictate care au fost incluse de UNESCO printre capodoperele de arta ale lumii. De asemenea Federatia Indernationalade Turism a Jurnalistilor si Scriitorilor (FIJET) a decernat Premiul International POMME D"OR in 1975, acestei zone, cunoscuta acum in intreaga lume. Printre aceste monumente se distanteaza Manastirea Voronet (1488). La mica distanta una de alta, se gasesc manastirile ortodoxe: Humor (1530), Moldovita (1532), Sucevita (1584) vizitate de iubitorii de arta. De asemeanea se mai gasesc Manastirile Dragomirna (1609), o broderie in piatra, Putna (1469) construita de Voievodul Stefan cel Mare, care adaposteste mormantul acestuia. Alte manastiri de mare valoare istorica si religiaosa sunt cele situate de zona Stanisoara, Slatina, Rasca si Pobota. Municipiul Suceava, resedinta administrativa a judetului, reuneste activitati economice specifice bogatiei resurselor din Bucovina. Un posibil traseu turistic poate cuprinde Cetatea Princiara Suceava,Manastirea Sf. Ioan din Zamca, Biserica Sf. Dumitru si Biserica Miruli. De asemeneaun punct de interes este Muzeul National Bucovina cu exponate arheologice si istorice valoroase. Alte orase interesante de vizitat sunt: Campulung Moldovenesc, fondat de Domnitorul Alexandru cel Bun si Municipiul Radauti, binecunoscut pentru targul organizat aici. Pentru iubitorii de literatura, Municiupiul Falticeni este un popas obligatoriu. Aici se gaseste muzeul Ciprian Porumbescu, iar in Malini, Casa Memoriala Nicolae Labis sau zonele rurale Ciocanesti, Vatra Moldovei, Fundu Moldovei, Vama, Putna, Straja. Un loc special il ocupa satul Marginea, unde olari indemanatici realizeaza faimoasa ceramica neagra, renumita in toata lumea. Judetul Suceava are facilitati de cazare moderne (peste 400 locuri in hoteluri, hanuri, cabane, campinguri, case taranesti si peste 6000 locuri in restaurante) cat si peste 1000 km de drumuri nationale si judetene modernizate si 430 km de cale ferata.

Informatii luate din: www.clubromania.ro