Profil urban
Pieţe, târguri şi oboare
Piaţa, fie că este vorba de locul acela deschis şi întins, către care converg şi în care se întâlnesc şi se întretaie mai multe artere de circulaţie, sau locul în care activităţile comerciale se desfăşoară într-un perimetru amenajat, constituie un punct de focalizare şi un reper pentru oricare comunitate.
“Inima târgului”
Evoluţia Sucevei de la rural la urban, proces treptat şi îndelungat, care poate fi încadrat între sfârşitul secolului al XIII-lea şi prima jumătate a sec. al XIV-lea, este legată şi de concentrarea locuirii în zona funcţională a aşezării, zonă care s-a format în jurul Casei Domneşti (pe care a construit-o Petru I Muşat, când a mutat capitala Moldovei de la Siret la Suceava, casă construită din lemn, care a constituit nucleul Curţii Domneşti), în jurul căreia s-au grupat casele boiereşti şi s-a configurat apoi un perimetru destinat schimburilor comerciale, care s-a extins şi s-a ramificat către uliţele pe care s-au aşezat negustorii şi practicanţii diverselor meşteşuguri (olari, fierari, cojocari, blănari, etc.). Menţionată documentar ca aşezare urbană încă de la sfârşitul sec. al XIV- lea (cea mai veche menţiune datată în care apare numele Sucevei, “u gorodea Soceavea”, este un act al lui Petru I Muşat, din 10 februarie 1388, care priveşte un împrumut pe care i-l ceruse regele Poloniei) Suceava, care avea deja statutul unui centru politic şi administrativ, s-a închegat la intersecţia unor căi circulate şi a devenit un punct obligatoriu de trecere pentru toate mărfurile tranzitate sau comercializate pe teritoriul Ţării Moldovei. Configuraţia aşezării a evoluat în veacurile care-au urmat şi, în zona cu funcţie de târg, “inima târgului” cum i s-a spus, s-au diferenţiat câteva nuclee principale: “piaţa mare” sau “târgul de jos”, de pe drumul de tranzit al Liovului, perimetru cunoscut ulterior ca “târgul vechi”, unul din cele mai vechi locuri de schimb periodic, ca şi “târgul boilor” sau “târgul de vite” (care cobora, pe uliţele pe care se aflau “meserniţele şi trunchiurile ce taie şi vându carne”, spre albia râului Suceava, către locul de întâlnire cu Pârâul Târgului sau Cetăţii - sau cum i s-a mai spus, începând cu cel de-al doilea deceniu al sec. al XIX -lea, Cacaina - acolo unde se sacrificau animalele), “târgul de peşte” şi “târgul de sus” (menţionat cu acest nume din sec. al XVIII-lea, localizat în zona bisericii armeneşti Sf. Cruce, zonă care s-a extins mai târziu înglobând şi “târgul de peşte” şi-n care s-au constituit apoi pieţele de fructe, de cereale şi de lemne).
“Târgul de jos” şi “târgul de sus”
Semnificativ este faptul că nucleul “pieţei mari”, care datează de la începutul sec. al XV-lea, s-a păstrat în linii generale până în ziua de astăzi. Cele două denumiri, “târgul de jos” (cel vechi) şi “târgul de sus” (cel nou), care s-au întrebuinţat paralel (aşa cum subliniază Emil-Ioan Emandi şi Mihai-Ştefan Ceauşu, autorii lucrării “Contribuţii de morfologie urbană la cunoaşterea istoriei oraşului Suceava 1388-1988”) “marcau atât partea veche şi cea nouă a oraşului cât şi, în egală măsură, piaţa nouă alături de cea veche”. Dacă locuinţele-atelier semnalate la începutul sec. al XV-lea erau situate de regulă în marginea pieţei, amplasarea dughenelor şi a caselor breslelor meşteşugăreşti s-a făcut în zona centrală, de preferinţă în piaţa sau „târgul de jos” şi în „târgul de sus”.
În secolele XVI-XVII, când oraşul a cunoscut o intensă activitate comercială, s-a configurat în Suceava cea mai întinsă reţea de pivniţe din piatră din Moldova. La puţin timp după ce teritoriul a intrat sub stăpânire habsburgică, guvernatorul militar al Bucovinei, generalul Karl von Enzenberg, care a dispus efectuarea unui recensământ al populaţiei pentru a stabili exact numărul locuitorilor impozabili (1779), semnala, într-un memoriu adresat Curţii de la Viena, existenţa la Suceava a “vreo sută din cele mai preţioase pivniţe boltite”.
În anul 1786, prin „ordonanţă gubernială”, Suceava este ridicată la rangul de oraş comercial liber, introducându-se totodată magistratul ca formă politico-administrativă. Negoţul, care se desfăşura în târgurile săptămânale (deşi în trecut Suceava avusese 4 târguri anuale, care se ţineau de Anul Nou, la sărbătoarea celor 40 de mucenici, de Rusalii şi de Sf. Dumitru, privilegiul de a ţine din nou târg anual fiind acordat de stăpânirea austriacă abia din anul 1815) era destul de intens, pe lângă comerţul cu vite desfăcându-se însemnate cantităţi de mărfuri alimentare şi meşteşugăreşti. Aşa cum rezultă dintr-un Raport al Guvernământului Galiţiei (din 23 noiembrie 1814) adresat împăratului, consiliul municipal a hotărât să acorde ca loc pentru târgul anual aşa numitul „Târg al vitelor din oraş...în apropiere de pârâul Arenilor, cu cinci fântâni pentru adăpatul vitelor şi pentru trebuinţele omeneşti, având o suprafaţă de 19 până la 20 iugăre pe care pot sta 10.000-15.000 de vite”.
Piaţa de cereale, piaţa birjarilor, târgul de scânduri…
Saltul demografic înregistrat către sfârşitul sec. al XIX-lea a avut consecinţe majore şi asupra structurii urbane. De remarcat faptul că oraşul Suceava a fost legat de Gara Iţcani printr-o linie ferată construită între anii 1893-1896. Într-un plan al oraşului, realizat după o hartă care conturează aşezarea, sunt marcate „piaţa de cereale”, „piaţa de legume”, „piaţa cărăuşilor” sau „birjarilor” („Fiaker platz”), „piaţa vitelor”, a „fructelor” şi „piaţa lemnului”, iar un plan din anul 1907 relevă o configuraţie urbană în jurul următoarelor pieţe: „piaţa de fructe”, „piaţa de cereale” (fostul “târg de sus”), „piaţa olarilor”, „piaţa mică” şi „piaţa principală” (fostul “târg de jos”), „piaţa legumelor” (fostul “târg de peşte”) şi „piaţa birjelor”. „Târgul de vite”, oborul, a fost mutat la sfârşitul sec. al XIX-lea în zona Arenilor (linia ferată urbană - inaugurată la 1 iulie 1898, care a funcţionat vreme de 18 ani până când, în faţa ofensivei ruseşti din vara anului 1916, austriecii au distrus podul de lemn peste râul Suceava şi au demontat-o - pornea din Iţcani, traversa răul şi se oprea în preajma oborului de vite), iar „meserniţele” (măcelăriile) din apropierea Bisericii Mirăuţi s-au grupat în zona Şipotului. Ceva mai târziu, în anii 1925-26, unele pieţe au dispărut din pricina ofensivei constructive. Revista interbelică “Crainicul Cetăţii” pomeneşte despre existenţa unui “târg de scânduri”, un târg organizat în zilele de joi, în care lipsesc mijlocitorii, şi unde “muntenii îşi înşiră căruţele, după felul şi înfăţişarea mărfii, şi-şi aşteaptă muşterii”, iar “cei de la şes vin şi cumpără ceeace le trebue”.
De la începutul deceniului şase al secolului trecut, când s-a elaborat un plan de sistematizare urbană şi au început demolările masive, înfăţişarea Sucevei, cu tot cu pieţele ei, s-a modificat şi a evoluat treptat până la configuraţia de astăzi. Pieţele Sucevei, fie că au fost, aşa cum spuneam, perimetre mai largi, situate la întretăierea căilor de comunicaţie, fie locuri în care pulsa viaţa comercială a urbei, fie că s-au numit Piaţa Mare, Piaţa de peşte, Piaţa femeilor, Piaţa Cazarmei sau Piaţa Carol, ori mai târziu, aşa cum au cerut împrejurările, Piaţa Malinovski, Piaţa 23 August sau Piaţa 22 Decembrie, au marcat istoria oraşului.
Rânduiala târgurilor
Încă din anul 1761 un document indica locurile unde trebuiau să stea “carele cu făină sau cu alte legume”, iar un înscris al Bisericii Sf. Dumitru, din anul 1792, arăta, referindu-se la “piaţa târgului vechi”, că lăcaşul de cult era interesat de concentrarea şi dezvoltarea în apropiere a activităţii comerciale: “Pentru rânduiala aşezării tuturor breslelor care la ce loc a târgului să fie, şi ca să nu se facă iarmaroacele pe afară ci în vatra târgului aproape de biserică…şi pentru ca să dea târgoveţii 30 ocă ciară la această biserică fiştecare”. S-a consemnat şi faptul că şi „târgul de sus” era o zonă de intensă activitate comercială: “S-au pus piatră peste uliţă, în preajma altii pietre…din gios de crăcima dumisale vornicului Balşu, denaintea unii pivniţi răsâpită, ce se numeşte a Ţîcăi. Şi de acolo în gios, pe uliţa târgului…în dosul dughenilor din capul târgului, de unde s-au pus piatră până în dughiana lui Aron jâdovul, pe amândouă părţile târgului, unde s-au pus şi acolo, în răspântie stâlpu de peatră”.
Suceava, „un centru pentru între
g comerţul oriental”
În economia localităţii, comerţul a avut un loc preponderent, termenul generic de <> definind un centru de schimb de mărfuri prin excelenţă. “Dintr’un târguşor mic - scrie Victor Morariu în <> - se făcuse cu vremea o capitală mare, dintr’o trecătoare de mărfuri şi negustori, Suceava ajunsese să fie un centru pentru întreg comerţul oriental. Aici se afla vama principală a Moldovei şi depozite mari de diferite mărfuri aduse din Veneţia, Grecia, Polonia, Turcia până şi din Asia”. “Case mari de piatră - ne spune el în continuare - cu două rânduri, erau pe atunci în Suceava şi în ele locuiau acei negustori cari, călătorind prin toate ţările, aduceau şi aşezau aici bogăţii multe şi frumoase. Din faţă, în rândul de jos al caselor, se aflau dughenile cu tarabe de lemn de stejar şi legate cu fier, pe când în fund şi în pivniţele mari, din cari unele mai sunt şi astăzi în centrul oraşului, erau magaziile…”.
