Cârciumi şi hanuri în Suceava anului 1871
 „Otelul” Langer |
 Han vechi |
• “Suceava să fie în rândul celorlalte oraşe din monarhie sub aspect edilitar”
Încă înainte de a dispune de un regulament de sistematizare urbană (primul regulament de sistematizare a oraşelor din Bucovina a fost elaborat în anul 1874), Suceava, care până la marile incendii din anii 1848 -1852-1854 (cel din urmă distrugând aproape o treime din perimetrul central al oraşului) avea un profil de construcţie în care predominau casele-parter (în majoritate construite din lemn, tencuite cu lut şi formate, de regulă, dintr-o singură încăpere), a început să se transforme. Ca urmare a incendiilor şi a cerinţei autorităţilor locale ca “Suceava să fie în rândul celorlalte oraşe din monarhie sub aspect edilitar”, nu s-a mai admis în zona centrală decât ridicarea unor construcţii din cărămidă şi piatră, iar “inginerul ţinutal”, din cadrul “Oficiului de construcţii” de la Cernăuţi, aviza şi elabora planurile de clădiri şi devizele de materiale. Din anul 1857 s-a instituit şi o comisie locală provincială, care verifica anual casele din oraş în privinţa aspectului constructiv şi al potenţialului pericol de incendiu (de remarcat faptul că Suceava dispunea de o formă de organizare a pompierilor şi de un regulament de stingere a incendiilor încă din anul 1838). Cadastrul anului 1856 înregistra un număr de 1046 de case, din care numai 602 erau construite din piatră, dar, în anii care au urmat, numărul acestora a crescut simţitor. În zona centrală a oraşului nici nu se mai aprobau lucrări de construcţie sub valoarea de 100 de florini (pentru comparaţie, o casă spre periferie era evaluată, în anii de care vorbim, la 10 - 15 florini, iar una la marginea extremă a oraşului ajungea la 2 - 4 florini).
• De la crâşmele cu o singură încăpere, în care proprietarul era şi cârciumar, la marile hanuri cu cârciumă şi ospătărie, cu arendaşi şi cu cârciumari şi hangii tocmiţi cu plată
Aşa că, potrivit listei întocmite de devotatul slujbaş Moczarski, zona centrală era împânzită de hanuri şi cârciumi, care, dacă ţinem cont de preţul terenului (în perimetrul central un loc de casă costa - conform datelor existente din anul 1873 - cca. 200 de florini) şi al imobilului (în funcţie de materialele de construcţie şi de numărul de încăperi), reprezentau valori serioase. Moczarski, care caligrafiază scrupulos numele şi prenumele cârciumarului proprietar, numărul casei, denumirea uliţei şi a cartierului, numele şi prenumele hangiului sau al arendaşului, descrierea localului de cârciumă şi a “volumului în care meseria se practică”, precum şi cât se plăteşte anual ca arendă, nu a consemnat, din păcate, şi denumirile, cu siguranţă pitoreşti, ale acestor localuri. Doar două dintre ele apar nominalizate (la poziţiile 19 şi 30 din această listă), “Hotel de Bukovina” şi “Shankhaus <>” (Cârciuma “La cornul de cerb”), prima situată pe Strada Transilvaniei, iar cea de-a doua pe Uliţa Crucii, dar alte documente, inclusiv presa vremii, pomenesc, numai în piaţa principală a oraşului, numele câtorva localuri cu renume: “La Cerbul de Aur”, “La Trei Coroane”, “La Şapte draci”, “Craiul Negru”, “Hanul Langer” şi “Hotelul Moldavia”, sau, în latura nordică a pieţei, “La Para de Aur”. Aparţinând germanilor, armenilor şi evreilor, mai puţin românilor (din cele 76 de locante enumerate doar câteva aveau proprietari cu nume românesc), cârciumile, de la cele mici şi modeste (în care proprietarul era şi cârciumar), care dispuneau doar de o singură încăpere (precum cea a lui Gittel Strohminger de pe Uliţa Mică a oraşului, cea a lui Kalman Hausfater din Uliţa Ţigănească sau cea a lui David Kohn de pe Uliţa Găină), la cele care aveau şi câte-o pivniţă (a lui Freide Lauber, de pe Strada Imperială) sau câte-o “cameră laterală” (ca cea arendată, pe Strada Imperială, de Eising Klinghofer de la moştenitorii lui Leiser Rozenfeld), ori care erau prevăzute şi cu câte-o “cameră de locuit” (Cipra Weinbach din Uliţa Burdujenilor, sau Kalman Rozenhek şi Ester Wagner, care aveau câte-o crâşmă în Piaţa de Alimente), la localurile pe care proprietarii le-au „arendat pe bani buni” (Chaja Hausirer şi-a arendat cârciuma din Uliţa Mare, cu pivniţă, bucătărie şi cameră de locuit, lui Berel Sommer, Gittel Gussubel i-a arendat lui Feibisch Korner, care-l avea cârciumar pe Feibisch Feinewitz, crâşma din Piaţa de Alimente), sau în care aveau “cârciumari salariaţi” sau “procentuali“ (Iakob Gewolb ţinea în Strada Transilvaniei, cu cârcimar plătit, o cârciumă “cu pivniţă, grajd şi şopron deschis, cu cameră de locuit şi două camere de hotel”) şi până la hanurile, mai mici (ca cel cu cârciumă şi ospătărie al lui Henrich Brulikovski din Uliţa Capri, cu “o cameră de cârciumă, 2 odăi de han, o pivniţă, un grajd şi un şopron”, sau cel pe care urmaşii lui Andrei Romaşcan l-au dat în arendă lui Mendel Eisenberg, care, cu cârciumarul plătit Sussel Schoechter, exploata imobilul cu “două camere de cârciumă, 4 odăi de han, grajd şi şopron”), sau mai mari şi impunătoare (ca cel al lui Hersch Langer din Strada Transilvaniei, cu “cameră de cârciumă, sală de biliard, 12 odăi de han, 3 camere de locuit, grajd pentru 24 de cai, un şopron pentru trăsuri închis şi unul deschis şi mai multe pivniţe”, sau cel de pe aceeaşi stradă, al lui Berel Perker, unde era cârciumar procentual Ienkel Leib Schwerdberg, iar hangiu Emanuel Finkler, han cu “o cameră de cârciumă şi cafenea la parter, cu grajd şi şopron deschis şi 7 camere la etaj”) aduceau cu siguranţă profit. Profit care s-a reflectat şi edilitar în următoarea etapă de dezvoltare a oraşului.
Tiberiu COSOVAN / coso@monitorulsv.ro
Cârciumi şi hanuri cu pivniţe din piatră
Multe din cârciumile şi hanurile Sucevei, îndeosebi cele din zona centrală, din vechea vatră a târgului, erau construite pe vechile pivniţe boltite, care alcătuiau împreună cea mai întinsă reţea de pivniţe de piatră din Moldova, un adevărat oraş subteran, care s-a configurat în sec. XVI-XVII, când Suceava a cunoscut o intensă activitate comercială ce a adus prosperitate economică şi a stimulat construcţiile zidite. La puţin timp după numirea sa ca guvernator militar al Bucovinei, generalul austriac Karl von Enzenberg a dispus, în anul 1779, efectuarea unui recensământ al populaţiei pentru a stabili numărul exact al locuitorilor impozabili, consemnând, într-un memoriu adresat Curţii de la Viena, faptul că oraşul Suceava dispunea de “vreo sută din cele mai preţioase pivniţe boltite”. Imobilele construite după marile incendii din anii 1848, 1853 şi 1854 au păstrat şi au înglobat această structură subterană de beciuri boltite care şi-au prelungit astfel utilitatea. Spre exemplu, vechiul “Otel Moldavia” din preajma Curţii Domneşti, Hanul “La Trei Coroane” sau Hanul Capri („Otelul” Langer, imobil ridicat în anul 1808 de negustorul armean Capri, cu planşee în boltă, pridvoare spre curtea interioară, care suprapunea parţial o pivniţă medievală cu boltă) dispuneau de pivniţe cu câte două
 Muşterii la terasă |
O parte din pivniţe s-au prăbuşit din cauza infiltraţiilor de apă
O parte din aceste pivniţe, neîngrijite şi supuse infiltraţiilor de apă, au devenit impracticabile şi s-au soldat în final cu prăbuşirea bolţilor, aşa cum s-a întâmplat în anul 1977 în faţa Bisericii Sf. Dumitru. Altele au rezistat şi au putut funcţiona datorită sistemului de răsuflători practicate în grosimea zidurilor, care asigura ventilaţia păstrând interiorul uscat, până la începutul anilor ’80. Cel puţin una din încăperile boltite de suprafaţă de la una din pivniţele Hotelului Langer (imobil ridicat în anul 1808 de negustorul armean Capri, cu planşee în boltă, pridvoare spre curtea interioară, care suprapunea parţial o pivniţă medievală cu boltă semicilindrică, pe două nivele, cu o adâncime de 23 m faţă de nivelul de călcare), unde a funcţionat unitatea centrală “Aprozar”, a fost folosită până la demolarea clădirii (1982) ca depozit de marfă.
No comments:
Post a Comment